...OCHI DE INGER...

Seara s-a lasat de mult, iar becurile lumineaza casele si strazile! Din loc in loc se mai aude cate o voce sau cate un caine latrand in departare. Grabesc pasul pentru a ajunge acasa, gerul s/a lasat odata cu seara parca mai puternic! In fata mea vad o mogaldeata pe mijlocul strazii insa e prea departe sa imi dau seama ce este. Ma apropii mai mult si vad un copilas micut chinuit de un caine comunitar. Copilasul e inghetat de spaima si de ger.! Primul impuls e sa fugaresc cainele insa vocea mea il sperie si mai tare pe micut si incepe sa planga.Intind mainile spre copilas si imi schimb voit timbrul vocal.Copilasul se apropie de mine si imi intinde manutele , il i/au in brate si il strang putin la piept. Hainele mele sunt la fel de inghetate ca ale micutului.Il intreb poate prea repede al cui este, cum il cheama, unde locuieste, ma priveste uluit si ridica din umeri.!Sa il duc insa , cu el in brate ma rasucesc pe calcaie nestiind unde.! Scot telefonul sa sun , dar nu stiu pe cine, mogaldeata e inghetata.Ma hotarasc repede ,sun la politie...Dupa ce calmul incepe sa ma lase , intr-un tarziu un politai trezit din somn sau din plictiseala lui imi raspunde.Sugrumata de emotii ii relatez cum am gasit copilasul pe strada si il intreb ce sa fac?...Evaziv imi raspunde ca nimeni nu i/a reclamat disparitia si ca pot sa il iau acasa la mine!.Ramasa perplexa pentru ca nu m-a intreba-se nici cum ma cheama , nici unde este domiciliul meu mi/a inchis telefonul.Iata/ma pentru o noapte mama cu un copil al unei femei ce poate plange pe strazi disperata de disparitia copilasului ei! Ajung acasa . La lumina arunc o privire mai atenta la mana de om ce inca o tin in brate.Doi ochi micuti negri ma privesc insistent, ii zambesc si imi zambeste in coltul gurii!Sunt fericita ca l/am gasit eu... Incep sa vorbesc rar cu el in speranta ca o sa imi raspunda! Il intreb daca ii este foame , ma priveste insa nu raspunde.Incet intinde manuta inca rosie de frig sa i-a o felie de paine, nu vrea altceva.Ma asez langa el si continui sa il privesc . Zambeste la fel in coltul gurii, ma aplec si il pup pe o falcuta.Teama ca o sa imi ceara lapte ma cuprinde, nu am in casa lapte, insa imi amintesc de existenta unei pungi de lapte praf.,Ramas intr-un pulover maro imi dau seama ca este slabut , si baietel.! Astept sa vad daca o sa vorbeasca ceva .Coboara de pe scaun si ma i/a de mana sa mergem.Nu inteleg unde ,insa ma las purtata de el.Iesim din bucatarie si se repede la prima usa intalnita in cale. Iesim afara insa frigul si intunericul i-au dat fiori , il iau din nou in brate si il intreb unde vrea.? ..Mirat imi citeste pe buze intrebarea si raspunde inainte de a izbucni in plans,, veau nani"!!
Intram in camera mea si uimit intoarce capul peste tot .Il las jos si il urmaresc din pragul usii, cum atinge in trecere toate lucrurile de acolo. Ma asez pe pat si incep sa spun lucrurilor atinse de el pe nume.Se opreste si ma asculta, apoi iar pleaca mai departe pentru a continua sa atinga tot.Se intoarce la mine , il ridic pe pat si incep din nou sa ii vorbesc, ma priveste , apoi incepe sa vorbeasca si el.Il cheama Andrei si are 4 ani.Mogaldeata incepe sa vorbeasca repede si stalcit,ma distreaza tot ce spune.!Caut ceva sa il schimb , dar nu am nimic asa de mic sa ii fie bun . Gasesc o bluza de pijama flausata si il imbrac in ea, e comic ii suflec manecile mai mult de jumate si tot ii este mare.Acum cel putin stiu cum il cheama.Il intreb daca vrea sa ii spun o poveste si incuviinteaza din cap.Vine mai aproape de mine si se ghemuieste pe mana mea.Il strang aproape de mine si dupa cateva cuvinte mogaldeata adoarme.De teama sa nu il trezesc nici nu ma misc, adorm intr/un tarziu si eu......................................................
Lumina de afara si cea a becului lasat aprins ma trezeste.Andrei e inca langa mine , sta exact cum a adormit.Se trezeste si el, il imbrac iar cu hainele lui ii aduc ceva de mancare si in timp ce el se preface ca mananca ,eu ma imbrac.
Din nou cu el in brate plecam spre politie. Ajunsi aici si intreband de parintii lui , nimeni nu reclamase nimic.Ma infioara gandul ca acel copilas atat de dragalas nu a lipsit nimanui o noapte intreaga.Un politist imi spune ca pot lasa copilul si pot pleca , insa Andrei parca presimte si se ancoreaza mai tare de gatul meu, nu pot sa il las acolo singur.Ma doare nepasarea acelei mame, unde este ,de ce nu isi cauta copilul?
Pierdem ceva timp pe acolo citind afisele cu vigilenta politiei de pe peretii interiori ai cladirii, un val de revolta sta sa explodeze , insa teama de a nu speria copilul ma reduce la tacere.De ce dureaza atat de mult totul intr/o tara atat de mica, intr-un oras unde totul se poate sti mult mai repede.????
Intr-un tarziu usa scartaie din toate incheieturile si o femeie isi face aparitia.... O recunosc imediat insa fata ei este senina, nici o urma de ramuscare , de plans , de temere pentru pruncul ei nu i citeste .Se apropie de noi si imi spune aproape in soapta ca nu si/a dat seama ca nu il are pe Andrei acasa decat dimineata.Uluita ii pun copilul in brate si incerc sa inghit cuvintele pentru a nu jigni!!!.Doar ochii de inger m-au facut sa nu vorbesc mai mult, doar zambetul lui m-a facut sa plec cu lacrimi in ochi.Am plecat multumita pentru fericirea copilului ca si/a regasit mama, insa coplesita de durere ca sunt parinti care uita de existenta sau disparitia copilului lor!!!Pentru inocenta din ochii tai Andrei!

Imi amintesc de casa in care am copilarit intodeauna cu nostalgie insa ce mi-a ramas intiparit in minte cel mai profund este cainele langa care am crescut..Nu era un caine de rasa,era un maidanez care sa atasat de mine de cand eram bebe,imi povestea mama mea..Era un caine comic,cu un botic mic,urechile pletosite si o codita lunga..insa ochi lui..erau speciali..erau plini de voiosie mereu,tot timpul vreea sa alerge ,sa se joace,era tot timpul neastamparat.Intr-una din zile surprind o discutie intre ai mei parinti din care reiesea ca va trebuii sa e mutam la bloc..pt.ca elanul comunist era de neoprit si se ajunse-se cu demolatul si la noi..Nu am intrebat nimic,insa seara mama mi-a spus ca ne vom muta la bloc,acolo va fi mult mai bine,mai frumos..ca vom avea un parc mare langa noi..insa mie o singara intrebare imi frigea buzele…si. Biluta?(numele i la dat tatal meu pt.ca tot timpul se rostogolea ca o bila..).Iar raspunsul a venit crud si neandurator..Biluta un poate veni cu noi..Imi stapaneam cu greu lacrimile iar dupa ce mama a iesito m-am aruncat in pat m-am ascuns sub patura si am inceput sa plang inabusit.Cum puteam sa il pierd? Imi aminteam cum plecam impreuna de dimineata pe dealurile din imprejurul casei. hoinarind,iar el intodeauna neobosit ma urma,cum iarna ne tavaleam impreuna prin zapada si cum alerga langa saniuta mea pe derdelus,cum ne fugaream prin ploaia calda de vara…in mintea mea de copil..se produsese o adevarata catastrofa.Am adormit cu gandul ca ii voi convinge pe ai mei sa il luam cu noi.Nu am reusit.Timpul se scurgea si ziua mutari era aproape..am iesit in una din putinele zile ramase cu el..prin codrul din apropiere.Am inceput sa ii vorbesc privindu-l in ochi..ii explicam ca o sa vin zilnic sa il vad..ca poate cu timpul ii voi convinge pe ai mei sa il luam cu noi..nu stiu ce a inteles..insa din ochii lui disparuse aceea sclipire.Spre seara ne-am intors iar pe drumul catre casa mergeam amandoi in tacere..cu capetele plecate.In ziua respectiva am stat retras intr-un loc al nostru….il tineam in brate ..iar el imi lingea mainile..lacrimile mele ii cadeau pe cap..si-a intors privirea spre mine..si m-a lins pe obraji..il priveam in ochi..si am observat ca nu erau tristi,parca sclipeau din nou..si asta mi-a dat putera sa trec mai usor peste despartire.Sosise momentul sa plec…m-am ridicat si m-am indepartat sovaind..ma urmat indeaproape..am urcat in masina ghemuindu-ma in bratele mamei…masina a plecat..si am vazut cum alerga in urma ei..plangeam in hohote in timp ce latratul lui ne-a urmarit mult timp.A doua zi am venit cu mama ca sa isi mai ia unele lucruri…am fugit cum am coborat din autobúz pana acasa…nu il zaream nicaieri..il strigam cu toate puterile mele..iar intr-un tarziu..l-am vazut la locul nostru..era ghemuit..si nu misca…am stiut imediat ca murise.Nu mai simteam nimic..eram amortit..priveam in gol,,si retraiam clipele petrecute cu el…nici lacrimi un am mai varsat..mama m-a ajutat sa sapam o gropa.si imi spunea ca a murit de batranete.Multa vreme ma urmarit aceasta intrebare..oare de batranete sa fi murit?
Pana in prezent am auzit,citit,vazut numeroase cazuri in care atasamentul animalelor fata de oameni este uneori mai presus decat cel de dintre semeni…ceea ce din pacate un este normal deloc…insa poate fi o mare alinare pt.uni dintre noi.

Nu ma pricep la povestiri...am o imaginatie destul de limitata dar am avut o viata plina de..intamplari placute sau mai putin placute si poate ca nu se vor opri aici.Am sa incerc sa scriu despre una din ele ...una care ma marcat as putea spune....ceva ce mi-a schimbat viata si ma schimbat pe mine ca persoana. Si as vrea sa-mi cer scuze anticipat pt lipsa detaliilor prea....profunde. Dar inainte de toate vreau sa va intreb ceva: aveti intamplari in viata despre care nu puteti vorbi cu nimeni? Sa simtiti ca nu puteti spune ''secretul'' vostru nici macar celor ce va iubesc cu adevarat? din teama de a nu fi judecati gresit sau din rusine sau din simplul motiv de a nu retrai acel moment acea durere?..Asta fac eu dragii mei...desi e mult timp de atunci inca nu pot vorbi..Eram doar un copil unul rasfatat si egoist care vedea viata in roz...si cu o incredere oarba in oricine. Nu-mi apreciam familia, nu apreciam prietenii...nimic. vesnic nemultumita...Si asa am ajuns sa-mi doresc mai mult de la viata..mult prea mult poate luand o decizie care ma urmarit mereu si probabil ma va urmari toata viata.Brusc m-am trezit intr-o lume noua...o lume cruda plina de indiferenta ... plina de oameni fara scrupule, o lume din care putini mai reusesc sa iasa.E greu sa simti ca nimeni nu te intelege sa nu ai cui sa spui durerea ta...ma atasam de oricine doar pt ca aveam nevoie de cineva aprope...si asa dezamagirile au continuat sa apara...ca si cum totul era un ''profit'' 0 ''vanatoare de suflete''.Dar pentru prima data in viata am putut sa las egoismul meu deoparte si sa-mi scutesc familia de suferinta...iam tnut departe de ce mi se intampla pentru a nu simti si ei ce simteam eu ma prefaceam ca totul e perfect...Nu sunt o persoana optimista...am fost, dar viata avea rezervat altceva pentu mine.Dar ma simt o femeie puternica... obisnuiesc sa spun ca ''nimic nu e intamplator''si chiar cred asta iar acum privind inapoi vad partea buna a lucrurilor...sau poate ca asta prefer sa fac...amintirile dor mai putin cand reusesti sa iei cei bun din ele.Desi atunci eram manioasa pe D-zeu plangeam si strigam ''de ce Doamne eu? cu ce am gresit?'' acum nu o mai fac: acum stiu care mi-a fost greseala...care mi-a fost pacatul! Sii Multumesc LUi caci doar El ma ajutat...doar cu ajutorul Lui am reusit sa ies cu bine.El ma ajutat sa inteleg...acele trairi m-au schimbat enorm atunci am invatat ce e viata...cat de nepretuita e iubirea celor din jur,cat de mult primesti atunci cand daruiesti...Dar port cu mine acea perioada din viata... am crezut ca voi uita cu timpul..dar asta nu e posibil. Oricat as evita sa vorbesc despre...amintirile revin mereu...ma regasesc intr-o stire la tv...intr-un film...in orice...si tresar mereu. Si iarasi multumesc Domnului ca sunt aici si sunt bine.Cat despre acei oameni care mi-au facut rau....nu le doresc nimic...imi aduc aminte de ei si nu simt nimic..nu-i urasc, cred ca dincolo de o eventuala ura a mea exista o lege divina. Fiecare plateste pentru pacatele lui...eu am platit..si am platit scump si poate voi mai plati...asta doar D-zeu stie. Pana si a purta toata durerea asta in suflet e o plata...sa nu o pot impartasi nimanui e un chin...ca o povara grea.ma va chinui toata viata.Dar vechea zicala '''asa a fost sa fie'' face bine...si ma gandesc doar la omul care am devenit...poate era nevoie de toate astea sa devin...OM.



Cei ce ma iubesc stiu ca atunci ceva sa intamplat...schimbarea mea le-a dat de inteles multe...in ochii mamei vedeam tristete cand ma privea... acea privire unica de mama cand stie ca copilul ei sufera...oricat incercam sa ascund era evident...nu mai eram acea fiinta vesela...visatoare si in cateva luni a mai ramas pielea si osul pe mine..dar nici macar ei nu am putut sa-i spun...nu puteam trai cu povara ca nu va dormi noptile...ca va suferi la gandul ca nu a putut sa faca ceva pentru a evita ... De un lucru sunt sigura singura vina a fost a mea eu aveam puterea unei alte..decizii. Acum sunt precauta nu stiu cat e de bine...dar ami asuma riscuri nu prea mai exista la mine...am ajuns sa iubesc linistea si siguranta atat de mult incat....uneori cred ca asta e maximul atins in viata...Increderea in oameni inca o mai am...nu ca atunci dar...inca mai traiesc dezamagiri datorita increderii ce o acord dar diferenta e ca risc mult mai putin.Uneori ma gandesc ca ma deschid mult prea mult unor oameni pe care ii cunosc foarte putin...dar poate ca trebuie sa elimin plusul...pt ca in sufletul meu e si acel lucru de care nu vorbesc... care ocupa prea mult loc. Nu stiu daca voi spune cuiva vreodata in detaliu tot ce am trait cert este ca inca nu o pot face nu ma simt in stare...VOi purta in suflet in continuare..poate chiar toata viata...

sau poate...VOI REUSI INTR-O ZI SA IMPARTASESC AICI...CU VOI