Intra aici cu sufletul si esti mai acasa ca oriunde...

Dacă unui singur cititor ii place versul meu, merită să scriu pentru el...


Am uitat de noi… am uitat că suntem oameni, că avem un suflet. Am uitat să vorbim despre iubire, despre dragoste, despre frumuseţea vieţii, am uitat pentru ce suntem pe acest pământ.... am uitat să trăim. Hai să încercăm să ne amintim, să o spunem frumos, cu cuvintele noastre, aşa cum putem fiecare… dar cel mai important să o spunem cu sufletul…

Dialog cu versul iubirii...

Să ştii să plângi
Când taina fericirii
Te leagănă
Pe visul ei de nor,
Când inima
Ţi-e plină de iubire,
Şi visele
Durează până-n zori.

Să ştii sa râzi
Când viaţa te doboară,
Şi neguri surde
Se strâng în jurul tău,
Când amintiri ucise
Te-infioară,
Strivindu-ţi gânduri
Şi păreri de rău.

Să ştii să plângi
Când te-a'invelit sărutul
Cu taina lui,
Cu dorurile-i fireşti.
De-atâtea ori
El este începutul...
Să ştii să plângi
Inseamnă să iubeşti.

Săndel Spînu - Sa stii sa plangi = vers. Marin Bunget, muz Sandel Spînu

Asculta mai multe audio diverse

Azi am primit
Cel mai frumos cadou,
Şi poate cel mai
Valoros,
Din toate câte sunt.
El poate face
Stelele să cânte,
Şi veşnicia
Să dureze mult.
Nu-i din argint,
Şi nici din aur nu e,
Şi nici în nestemate
Nu-i bătut.
E mult mai scump,
Mai valoros,
Mai trainic.
E vorba, de
Mirificul sărut.

Tu ai plecat, dar eşti aici cu mine,
Să-ndeplinim destinului cuvânt…
În rostul scris al legilor divine
Nu poţi desprinde cerul de pământ.

Ne-a fost sortită o singură lumină,
Un singur cer, un soare şi-un pământ,
Un singur Eden ne va fi grădină
Şi viaţă doar un singur legământ.

Am fost legaţi de-o singură chemare,
Un singur rost şi-un singur adevăr.
Cum poate trece timpul în uitare,
Când am crescut aceleaşi flori de măr ?

Acelaşi gând l-am prefăcut în şoapte,
Acelaşi dor iubirea ne-a cuprins,
Am străbătut aceeaşi zi şi noapte
Şi-aceleaşi timpuri tâmplele ne-au nins.

Acelaşi vis l-am rătăcit prin stele,
Cu-acelaşi pas am străbătut nevoi,
În zilele cu nor şi clipe grele
Am plâns aceeaşi lacrimă amândoi.

Priveam spre somnul tău rătăcitor,
Spre adierea pleoapelor închise,
Şi am simţit cum pătrundeai uşor
Acolo unde lumea e din vise...

M-am strecurat în visul tău, tiptil,
Fără să simţi a paşilor chemare.
Eram ca-n primăvara lui April
Când roua strânge razele de soare.

Tu alergai pe câmpul plin de flori,
Eu mângâiam un fir de sunătoare.
Când am plecat spre liniştea din zori
Am adunat din visul tău o floare.

Iubirea ta, mi-a scris pe dor cu stele.
În amintiri mi-a scris cu jurământ.
Împarte-mi Doamne viaţa printre ele
Şi lasă-mi doar o parte pe pământ.

Din ceruri să privesc spre nemurire,
De pe pământ iubirea să-mi ascult.
Păstrează gândul meu în amintire
Şi-ai să-nţelegi cât te iubesc de mult.

Şi n-am să uit, şi n-am să las vreodată,
Să se strecoare timpul între noi.
Din el, uitarea creşte neudată,
Iar timpul nu mai curge înapoi.

Am să te scriu în versul de iubire,
Să fii tu Ana versului zidit.
Poemul meu, să fie mânăstire,
În Edenul în care ne-am iubit...

Am pus iubiri în tot ce ne-împresoară
Şi ne-am legat pe veci în lanţul lor.
Te mai iubesc... şi-o spun a câta oară
Şi-ţi mai iubesc şi clipele de dor.

Tu ai plecat în lumea fericirii
Eu am rămas în urma ta puţin,
Să prind în lacăt porţile iubirii...
Ştiu că m-aştepţi şi ştii că am să vin.

Mi-e timpul dor... şi neiubirea doare
Secundele atârnă ca un chin,
Plâng ochi-mi grei de-atâta aşteptare
E-atât de mult, acum, acest puţin.

Ne-am aşezat la capătul iubirii
Şi parcă timpul s-a oprit în loc.
E totul gol, ca-n clipa despărţirii,
Iubirea-i vis... şi viaţa e un joc.

Am căutat în strigatu-ţi o vină
Să-mi judec dor şi vise să opresc.
Nu pot să văd cum totul se termină
Iubiri plecate sunt... să te găsesc.

Şi dor am pus să vină către tine,
Am pus şi vis să spună cât iubesc,
Dar s-au pierdut în clipele puţine.
S-au rătăcit şi nu te mai găsesc.

Şi rând pe rând, tristeţi nedumerite
S-au rătăcit în lumea de coşmar.
Mor visele... de tine neprimite
Şi doruri mor... şi totu-i în zadar.

În mine, totul a-nceput să moară.
Mă simt umil... şi trist. Nefericit...
Îi las iubirii dreptul să mă doară.
Durerea ei... e parte din iubit.

Nu pune la viaţă
Cuvântul povară,
Că viaţa-i o zi,
Trăieşte-o din plin
Din zori până-n seară.
Trăieşte alături de tot
Ce trăieşte...
Şi umblă şi zboară
Şi cântă şi creşte.
Vezi firul de iarbă
Cum sparge pământul
Şi frunza de tei
Cum o leagănă vântul.
Ascultă izvorul
Cum curge în râu,
Iubirea de prunc…
Şi mirosul de grâu.
Te pierde prin ele
Şi mergi mai departe.
Nu pune la viaţă
Ideea de moarte.

Iubeşte pământul
Şi cerul şi marea.
Iubeşte cuvântul
C-ascunde uitarea.
Iubeşte şi-arată
Cât poţi să iubeşti…
Şi-mparte iubire
De vrei să primeşti.
Iubeşte şi ura,
Iubeşte-o de poţi
Şi-ascunde-o în tine
Că ură au toţi.

Iartă…
Acolo unde iertarea
E ruptă din tine…
Şi simte-i puterea-n suspine
Ce mor. În gânduri ce cresc
Pentru-aceeaşi iertare.
În tot ce se naşte
Trăieşte şi moare.
În zile ce trec
Şi nu te mai ceartă,
Trăieşte,
Iubeşte şi iartă.

Din leagăn, primul grai
A fost un plans.
Dar nu ştiam atunci
De rostul lui,
De dor,
De bucurie.
Era doar plâns
Nevinovat de prunci.
L-am luat cu noi
Şi în copilărie.
Şi-am plâns cu el
Dureri şi bucurii,
Am învelit
Cuvinte de ocară.
L-am pus peste durerea
De copii,
Ne-am ajutat de el
Să nu ne doară.
Dar am crescut
Şi plânsul l-am lăsat.
Din fală, din mândrie
Sau ruşine.
Şi-atâtea clipe trec…
Neîncetat,
Când trebuie să plângi,
Cînd simţi c-aşa îţi vine.
Eu mi-am ascuns durerea
În cuvânt.
În el ascund
Şi stropi de bucurie.
E plânsul meu,
Şi pot să-l plâng
Fără ca lacrima să ştie.

E ca un basm, căzut din cerul sfînt
În care îngeri aripile-şi scutur
Şi curge-apoi cu-ncetul spre pământ
Ca mângâierea aripii de flutur.

E ca un dans, în care puritatea
S-a prins în joc cu-ntreaga măreţie.
Privindu-l, vezi în el eternitatea
În preamărirea albului ce-nvie.

Am pus căuşul palmei opritor
Să prind în ea un strop de frumuseţe.
Ca o minune s-a oprit din zbor…
S-a aşezat în palmă cu blândeţe.

În drumul lui, ce căuta pământul,
S-a prins în palma mea ca-ntr-un popas
Şi am simţit în moartea lui sărutul
Şi lacrima de înger ce-a rămas.

Mi-a lunecat în luciul ei privirea
Şi gândul către viaţa de apoi.
Prin moartea lui, şi-a-ndeplinit menirea,
Să fie fir de viaţă pentru noi.

Un curcubeu în margini de amurg
Stropind pământul în culori măiastre,
Sunt visele de iarnă care curg
Prin mângâierea sufletelor noastre.

Sunt bucurii ce s-au născut din dor,
Să ducă bucurie mai departe.
Ne ceartă gândul cu parfumul lor
Şi ne-nsotesc în naştere şi moarte.

Din curcubeu şi-au adunat culori
Să-ndeplineasca sfânta lor menire,
Din ceruri şi-au luat zâmbetul de flori,
Din picături de roua… strălucire

Ascultă glasul lor fără cuvinte
Rostit doar din petală şi culoare.
Priveşte chipul prins în rugăminte
Să nu-l desprinzi de razele de soare.

Nu rupeţi flori din picături de rouă,
Nu le striviţi iubirea îngerească,
Puţinul lor ni-l dăruiesc doar noua.
Priviţi doar… şi lăsaţi-le să crească.

Aş vrea să fii cu mine-acum, în nevăzutul negrei nopţi
Sorbind tăcerea împreună să dăm iubirii noastre foc.
Prin întunericul potrivnic să-ţi mângâi tandru nurii copţi,
Fiori, şi dor, şi gând, şi şoaptă, să ardă toate la un loc.

Din trupul tău mai alb ca luna, să sorb licoarea de fior
Şi cu priviri ocolitoare pe trupul tău să rătăcesc.
Din câte doruri mă-npresoara să nu rămână nici-un dor,
Chiar dacă negurile nopţii te vor ascunde, te găsesc.

Pierduţi în patima iubirii, striviţi de-al braţelor cuprins,
Rătăcitori spre altă lume, despovăraţi de gânduri, goi
Ascunşi în timpul care trece şi care încă nu ne-a nins,
Din ceruri lacrima divină să se prelingă peste noi…

Cu grija dorului tăcut să nu lăsăm nicicând să piară
Iubirea care arde acum… ascunsă-n focul nevăzut.
Tristeţea strânsă-n locul ei dacă-ar începe să ne doară,
Să ne întoarcem în iubire şi iar s-o luăm de la-nceput.

Mi-a fost trecută viaţa prin patima greşelii
Ce-al tinereţii val te-ndeamnă s-o urzeşti,
Când nu te laşi supus sau pradă îndoielii,
Când toate par să fie normale şi fireşti.

Te-am lepădat atunci, în gestul meu nedemn
Găsindu-mi fericirea… fără să ştiu că pier…
Aveam să aflu-n timp c-atât de mult însemni,
Dar prea târziu a fost, iertare să-ţi mai cer.

Mi-am dus singurătatea în sufletu-mi cernit,
Te-am căutat în lacrimi şi-n vajnica-mi durere.
Ascultă-mi, Doamne, ruga, destul am pătimit.
O vorba vreau să-i spun… că nu mai am putere.

Acum când bătrâneţea e-atât de grea povară,
Mă iartă tu, copile, şi-alăturea-mi rămâi.
Ajută-mi neputinţei un zâmbet să-i răsară,
Iar când va fi sfârşitul, să-mi stai la căpătâi.

am dreptul
să-ţi pun să ascuţi
glasul de înger
cu care rosteai
fericirea
mie sortită
acum când umbra ta
ascunsă
între gândurile mele
priveşte
cum curge iubirea
prin fărâme de timp
am dreptul să-ntreb
ce mai clădeşti
fără povara propriului vis
fără iluzia vieţii deşarte
acum
când timpul iubirii
mă doare
prelins
între aici şi departe

Nu-mi căutaţi în timpuri rădăcini
Şi nici vre-un rang să-mi aşezaţi povară,
Căci nu-mi cunosc nici rude nici vecini...
Eu m-am născut aici... a doua oară.

Doar el, cuvântul, îmi cunoaşte mersul.
Vorbeşte-i blând şi-ascultă-l cu răbdare,
Povestea mea o ştie numai versul.
E-atât de mic şi totuşi mult prea mare.

Mi-am rătăcit destinul în cuvinte,
Şi le-am întors cuvânt după cuvânt,
Îmi răscolesc aducerile-aminte,
Dar n-am să ştiu vreodată cine sunt.

Încă mai cred
Că n-ai uitat iubirea
Şi nici sărutul dulce,
Suspinând.
Mă răscoleşte, tainic,
Amintirea
Şi multe clipe
Le mai port în gând.
De m-ai lubit,
Ai fi la fel ca mine,
Ai căuta prin gânduri
Să mă vezi
Şi de-ai găsi un rău
În loc de bine,
Nu înceta
Destinului să-i crezi.
Mai caută printre
Ruine
De gânduri prăfuite,
De timpul
Ce-a trecut
Şi nu mai vine.
Şi de-oi vedea
Mişcând vre-un gând,
Eu sunt sub el.
De nu,
Intoarcele pe rând.
Şi dacă nici atunci
Nu mă-i găsit,
Înseamnă
Că n-am fost decât
O clipă
Din visul tău,
De care din greşeală
Te-ai lovit.

Să pui cuvinte-n vers şi versu-n poezie
E-n primul rând un har; ş-apoi, o datorie.
Respectă-ţi însă harul, că l-ai primit cu rost,
Înşiră doar esenţa, nu scrie mult şi prost!

Apleacă-te, poete, asupra de cuvânt,
Ascultă-l cu răbdare, respectă-l că e sfânt.
Nu aşeza alături şi ură, şi dreptate,
Niciunul nu mai are aceeaşi greutate.

Cuvantu-acesta simplu îşi are rostul lui,
Nu stă supus orbeşte, oriunde şi oricui.
El poate fi pământul pe care să păşeşti
Sau poate fi durerea ce vrei să-mpărtăşeşti.

De-ar fi trăit acum, când am păşit şi-n cer,
Cam câte Iliade ne-ar mai fi scris Homer?
Ori bunul Eminescu de mai trăia o vreme,
Aveam istorii scrise în stihuri şi poeme.

Azi mulţi ne vrem poeţi cu har şi fără har,
Ne punem timpu'-n vers, dar versu' e-n zadar.
Nimic nu se mai leagă, puţin are-nţeles,
Şi carte după carte... o facem mult prea des.

Atâtea versuri curg, sau şiruri de cuvinte
Şi nu găseşti prin ele un strop de-nvăţăminte.
Sau cum spunea poetul: prea multe-s cu tipic,
Nu sună nici din coadă... şi nici nu spun nimic!

M-ai alungat cu dor şi cu uitare,
Mi-ai pus trecut pe zile care vin.
Ne-am depărtat puţin câte puţin
Şi-am învelit iubirea în visare.

Din amintiri mai am doar jurăminte.
Te-ai lepădat de toate câte-ai spus
Şi tot ce-a fost, s-a destrămat, s-a dus.
S-a aşternut; ca liniştea-n morminte.

Nu ştiu să-i spun cuvântului să ierte,
Dar am să-ţi dau iubirea înapoi,
Să-i simţi mirosul dulce de trifoi
Când am să pun sărutul să te certe.

Noi ne-am iubit în taină, aşa a vrut destinul
Să nu ne ştim vreodată, ci doar să ne iubim.
Doar timpul ne mai ştie secretul şi suspinul
Tot el le va ucide, de-o fii să ne-ntâlnim.

Ne-am agăţat de doruri de vise şi de soartă
De timpul care trece, de lacrimi şi tăceri
N-a reuşit nici timp, nici dor să ne despartă,
Iubirea mea de azi... iubirea mea de ieri.

Din firele de dor ţi-oi ţese aşteptarea,
Cărarea ţi-oi aşterne cu frunze de pelin.
A plânsului povară, din ochi tăi ca marea,
O iau cu mine-n taină pe drumul spre destin.

E cumpănă-ntre ani
E cumpănă de vreme
E cumpănă-n speranţele ce vin
E cumpănă-n gândire şi-n poeme
E cumpănă-n izvoare şi-n suspin

E cumpănă în vânt şi-n libertate
E cumpănă-n istorie şi-n noi
E cumpănă-n a minţilor cetate
E cumpănă şi unde umblă doi

E cumpănă în răsăritul zilei
E cumpănă în miezul negrei nopţi
E cumpănă la cumpenele milei
E cumpănă în toate şi în toţi

E cumpănă-n protest şi răzbunare
E cumpănă-n respectele ce pier
E cumpănă-n văzduh pe munţi şi mare
E cumpănă şi-acolo sus în cer

La tine mamă mă gândesc mereu
De câte ori durerile m-apasă.
În clipe de tristeţe şi de greu
Trimit un gând la tine, către casă.

Te văd în amintiri cum ne zâmbeai,
Chiar şi atunci în clipe de durere.
Cu-o lacrimă, furiş, ne mângâiai,
Cu sufletul… şi sfânta lui tăcere.

Aş vrea să pot în vise să te ţin.
Ca tine mamă… să-mi răpun necazul.
Să cred doar în speranţele ce vin
Şi-n lacrima ce-mi mângâie odrazul.

La tine mamă… doruri de se frâng,
Tu şti să le acoperi cu tăcerea.
La tine mamă gândurile plâng
Dar numai tu le-mpartăşeşti durerea.