Poveste de Craciun.

A fost odata ca niciodata. Nu demult, ba chiar aseara. Intr-o casuta simpla, dar curata, asezata in marginea unui orasel, traiau o femeie, un barbat si copilul lor. Desi oameni harnici si cinstiti, cumva destinul le-a harazit sa nu fie bogati. Ba dimpotriva. Cu greu isi duceau zilele, painea pusa pe masa in fiecare dimineata, la pranz ori seara insemna o victorie pentru cei dou oameni.

Cea mai mare bogatie a lor era copilul. Avea acum 4 ani. De patru ani erau mult mai fericiti. Lipsurile ii dureau doar cand le era copilul atins de putinul lor. Altfel, se bucurau unul de celalalt, greutatile ce la impovareau fiecare zi erau doborate una cate una. Pentru copil. Saracia casei era poleita cu aur de dragoste si intelegere.

Ceea ce nu stiau ei, mama si tata, era faptul ca baietelul era un fel de Fat Frumos din Povesti. Nu, nu crestea intr-o zi cat altii intr-un an, era un copil normal din punctul asta de vedere. Deci nu-i fusese scris in stele sa ajunga mare jucator de baschet, la propriu si la figurat, si astfel, cu pasi de urias sa iasa dintr-o lume a lipsurilor si sa calce in una a prea indestularii.

Copilul era intelept. Atat de intelept pentru varsta lui – repet, 4 ani – incat ar fi putut fi primar acolo in oras. Oamenii mari, cei mai multi dintre ei, erau doar mari de inaltime. Si doar inaintati in varsta poate, nu si mai destepti. Vedea si cugeta ca un iscusit sfetnic. Vedea lupta alor lui si ii ajuta. Multumindu-le cu un zambet in fiecare ora, spunandu-le cat de mult ii iubeste. Pentru ca, desi asta era de la sine inteles, e bine sa o mai si spui din cand in cand. Se considera un copil…bogat.

Se apropia Craciunul. Cu pasi repezi. Tata era tot timpul pe la munca, incerca din rasputeri sa transforme zilele de sarbatoare in zile… indestulate. Dar nu putea. In ajunul Craciunului, i se rupea inima. Nu avusese nici bani de un brad. Adusese din piata niste crengi, le legase cu o sarma si ala era bradul lor. Si-a plans neputinta in bratele femii lui. Care-i mangaia tamplele albite de ani, de munca, de durere.

De cadouri, nici nu putea fi vorba.

Si cum stateau ei asa, imbratisati, intra in camera Praslea al lor. Care le zice:

- Mama, tata, Mos Craciun exista. Chiar daca nu o sa gasesc sub brad cadouri, stiu ca el exista. Si imi tot da, de cand m-am nascut, in fiecare an, cel mai frumos cadou pe care si-l poate dori un copil: dragostea parintilor lui. Atentia lor, mangaierile lor, vorbele lor bune, povestile lor in fapt de seara. Poate multi alti copii vor gasi jucarii gramada langa bradul impodobit. Dar acei multi copii nu-i au tot timpul pe parintii lor. Ca sint ocupati, ca fac bani multi, dar ei nu stiu ca banii si cadourile multe nu pot compensa dragostea si grija. Astea nu pot fi cumparate.

Incearca sa-si acopere lipsa in fiecare zi cumparand ceva. Dar copiii lor nu mai iubesc jucariile, nu se mai bucura cand le vad. Au prea multe, au de toate. Lor le lipsesc parintii. Asta isi doresc in fiecare zi si eu asta am in fiecare zi.

Eu sint cel mai bogat copil si toti ceilalti si-ar dori sa primeasca ce primesc eu de la voi.

Asta a fot povestea mea, am incalecat pe-o sa, v-am zis ca baietelul asta-i destept foc. Stiu ca mai multi copii au avut parte aseara de brad mai putin bogat. Dar sper ca toti acei copii sint fericiti la ei acasa. Sa aveti Craciun fericit, incarcat cu ceea ce are baietelul din poveste. Si sanatate.




va urma...