Stiu... vreau... oare pot?

Samba seara, duminica dimineatza, cum vreti voi..... Oricum e ora 6. Mai e putin si rasare soarele. Un alt rasarit, cum au fost multe si cum banuiesc ca vor mai fi si mai multe..... Dar nu ma apuc iar sa mai scriu despre rasarituri. Nu imi mai permit... Ideea e ca nu am somn. Am prea multe lucruri la care sa ma gandesc. Parca nici nu am timp de toate. Le pierd firul... Ma gandeam la cat de aproape par unele lucruri si, de fapt, cat de departe sunt ele. Exact ca orizontul Oricat ai innota catre el, nu te poti apropia de el. Parca innoata si el odata cu tine, nici nu se apropie, nici nu se departeaza, ramane acolo, il poti vedea, dar sti ca nu il poti atinge niciodata. Asa e si viata, plina de astfel de orizonturi. Sau cel putin asa am impresia ca e viata mea, ca sa nu mai generalizez si sa fac presupuneri despre niste lucruri care ma depasesc cu mult. Am impresia ca am in fata numai astfel de orizonturi, frumoase, superbe chiar, dar intangibile. Si ma gandesc ca e mult mai simplu sa stai deoparte si doar sa le admiri frumusetea, bucurandu-te de ea, fara a incerca sa le atingi. O resemnare, o multumire cu mai putin, dar o multumire de sine care "most of the time" poate tine locul acestor orizonturi. Asta seamana cu un fel de "Carpe diem"... Sa te bucuri de fiecare clipa asa cum e, fara a te gandi daca maine e la fel sau nu. Si suna foarte bine... Dar nu stiu ce dracu am patit eu. Cred ca m-au prins extraterestrii si mi-au spalat creierul, sau ceva de genu, ca parca de la o vreme nu mai e atat de frumos sa traiesti astfel de clipe. Am inceput sa am planuri, nu vise, chiar planuri reale de viata. Vad ca deja stiu ce fac maine, stiu ce fac pe 25 octombrie, stiu ce fac dupa ce termin facultatea, si tot asa... Si pe langa ce stiu apare si ce vreau, si vad ca am inceput sa imi doresc lucruri care aduc implicit cu ele o stabilitate care te obliga la a sti ce faci maine... Si parca trairea clipei nu mai e de-ajuns daca stiu ca maine nu o traiesc din nou. Si devine mult mai greu pentru ca acum sunt obligat sa innot catre orizont si sa fac cumva sa si ajung la el, pentru ca fara el nu se poate. Dar am o mare problema... Nu stiu sa innot....

Adrian,e frumos ce spui si ceea ce iti propui...
Innotul e un sport pe care,constienti sau nu ,il practicam de cand existam.
Fatul in ,,burtica"mamei locuieste in lichidul amniotic,deci se misca si traieste sub,,apa".
Apoi se naste si ,,innoata" mai departe prin viata,prin toate cele....bune si rele.
Toate mamiferele stiu innota,dar la om, cand devine constient de acest lucru,intervine frica...si asa avem senzatia ca ne- am inneca,ceea ce este total eronat.
Desi nu stiu a innota:( ,prin viata am reusit sa ma descurc,asemeni multora...
,,Dand din maini cu disperare,
Pentru o salvare."

As vrea sa se inteleaga ca fiind o gluma cu ,,miez" adevarat.

Zi frumoasa si sa continuam ,,innota",fiind supravietuitori ai acestei lumi.