UNIREA MOLDOVEI CU TARA ROMANEASCA

Unirea Ţării Româneşti cu Moldova reprezintă unul din momentele cardinale ale istoriei patriei noastre, actul politic care stă la baza României moderne. Înfăptuită la 24 ianuarie 1859, Unirea este rezultatul firesc al unui îndelungat proces istoric, care s-a maturizat în condiţiile începutului orânduirii capitaliste şi ale formării naţiunii române.
PRINCIPATELE ROMÂNE DUPĂ REVOLUŢIE
După înăbuşirea revoluţiei din 1848, reacţiunea internă şi forţele intervenţioniste dinafară au luat măsuri de reorganizare a regimului regulamentar restaurat. Prin înţelegerea realizată între Turcia, puterea suzerană, şi Rusia, puterea protectoare, s-a încheiat în aprilie 1849, la Balta Liman, o convenţie care justifică prezenţa trupelor celor două state în Principate pentru ,,a reprima orice mişcare de insurecţionare”. Ocupaţia militară a Principatelor Române se va prelungi până în 1851. Războiul Crimeei, izbucnit în 1853, va aduce o nouă ocupaţie străină, la început a trupelor ruse, iar apoi a celor austriece care se vor retrage abia în 1857.
Potrivit convenţiei de la Balta Liman, s-au numit în ambele principate alţi domni pe timp de şapte ani: Grigore Alexandru Ghica în Moldova şi Barbu Ştirbei în Muntenia. În aceşti ani s-au făcut anumite îmbunătăţiri în administraţia Principatelor, mai ales în Moldova, unde domnitorul ducea o politică cu tendinţe liberale. Noii domni n-au putut să nu ţină seama de realităţile impuse de evenimentele din 1848.
Deşi înfrântă, revoluţia din 1848 dăduse impuls dezvoltării societăţii şi adusese transformări importante. Anii imediat următori revoluţiei se caracterizează prin rolul crescând al burgheziei, care cucereşte poziţii noi în viaţa economică şi politică.
Are loc o dezvoltare a producţiei şi a schimbului de mărfuri; lărgirea transporturilor rutiere şi a navigaţiei, intensificarea legăturilor economice între diferite regiuni. Aceasta a avut ca urmare atenuarea particularităţilor locale, lărgirea schimburilor comerciale dintre Principatele Române, care se transformă treptat într-o unitate economică. Pieţele locale, provinciale, s-au contopit astfel într-o piaţă unică; o etapă importantă a reprezentat-o desfiinţarea vămii dintre Moldova şi Ţara Românească, care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1848.
Progresul economic şi social al ţărilor române era frânat de menţinerea formelor feudale de exploatare în agricultură, care au dominat în Moldova şi Ţara Românească până în 1864, de fărâmiţarea statală şi de dominaţia străină. Pentru accelerarea dezvoltării societăţii româneşti, o condiţie necesară era făurirea statului naţional unitar şi independent.
UNIREA PRINCIPATELOR ROMÂNE - O NECESITATE LEGICĂ
Datorită împrejurărilor interne şi externe nefavorabile, poporul român a trăit timp de secole în unităţi statale şi provinciale distincte, fiecare dintre ele cu o viaţă politică proprie.Dar nici diviziunea statală, nici stăpânirile străine n-au putut împiedica dezvoltarea unitară şi continuitatea poporului român pe teritoriul pe care s-a format. El şi-a păstrat nealterate limba şi portul, tradiţiile, obiceiurile, fiinţa naţională.
O caracteristică a dezvoltării ţărilor române a constituit-o permanenţa legăturilor economice, politice, culturale între teritoriile de o parte şi de alta a Milcovului, între aceste şi Transilvania.
Înfăptuirea unităţii şi a independenţei poporului român a devenit o preocupare permanentă a exponenţilor luptei sale revoluţionare. Ideea unirii românilor s-a impus ca problemă centrală din deceniul al 4-lea al secolului al XIX-lea, răspunzând unor necesităţi obiective ale procesului de dezvoltare istorică a societăţii româneşti. În deceniul premergător revoluţiei are loc un contact direct tot mai amplu între fruntaşii mişcării naţionale din cele trei ţări române, care a prilejuit cunoaşterea reciprocă a realităţilor din fiecare provincie românească, a cimentat legături şi a generat planuri de acţiune commune.
Voinţa de unire a fost exprimată clar şi puternic în timpul revoluţiei din 1848. Înconjurate de state reacţionare, forţele patriotice interne singure nu s-au dovedit însă suficient de mature pentru a înfăptui Unirea în timpul revoluţiei.
În 1850, Nicolae Bălcescu a sesizat şi a definit magistral esenţa cerinţelor obiective ale evoluţiei societăţii româneşti pentru o întreagă epocă. El scria că după revoluţia din 1848 ,,ne mai rămânea să facem alte două revoluţii”. Bălcescu se referea în mod clar la realizarea unităţii statului şi, mai târziu, la obţinerea independenţei naţionale, pentru ca în felul acesta ,,naţiunea să intre în plenitudinea drepturilor sale naturale”.
După revoluţia din 1848, Unirea a devenit problema centrală, dominantă, a vieţii politice româneşti, punând în mişcare cele mai largi mase ale poporului.
FORŢELE UNIONISTE; LUPTA PENTRU UNIRE
Unirea era o cauză a întregului popor. Dar în raport cu interesele lor de clasă, forţele sociale româneşti au înţeles în mod diferit conţinutul şi caracterul Unirii.
Forţa socială principală în mişcarea unionistă au constituit-o masele largi populare de la oraşe şi sate, care au acţionat cu cea mai mare energie şi hotărâre. Ele legau de înfăptuirea acestui mare act naţional şi împlinirea aspiraţiilor sociale. Ţăranii urmăreau, în primul rând, ca prin Unire să scape de clacă şi să obţină pământ, iar păturile orăşeneşti considerau că prin Unire, se va realiza cadrul politic favorabil unor largi libertăţi democratice.
Burghezia, în plină ascensiune, socotea că într-un stat unitar se vor crea condiţii prielnice pentru prosperitatea ei economică şi pentru obţinerea unei poziţii preponderente în viaţa politică a ţării.
Generaţia care a înfăptuit marele ideal al Unirii din 1859 şi care înfăptuise revoluţia de la 1848 avea în frunte înflăcăraţi patrioţi, ca: Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, Costache Negri, Alexandru Ioan Cuza, Vasile Mălinescu, Constantin A. Rosetti, fraţii Ion şi Dumitru Brătianu, Dimitrie Bolintineanu, Cezar Bolliac, Nicolae Orăşanu ş.a. . Cărturari şi oameni politici de seamă, animaţi de idei înaintate, au adus o contribuţie preţioasă la progresul general al ţării.
În ceea ce priveşte boierimea, o mare parte a acesteia, din interese economice şi politice apropiate de cele ale burgheziei, s-a alăturat puternicelor forţe naţionale unioniste. Unii dintre marii boieri, în numar neînsemnat, de teamă că Unirea ar putea pune în primejdie privilegiile lor de clasă, s-au grupat în partida antiunionistă.
Activitatea patriotică a foştilor conducători revoluţionari din 1848 a continuat, în pofida condiţiilor grele, atât în ţară cât şi în exil. Prin publicaţii şi conferinţe, memorii şi demersuri diplomatice, aceştia au întreprins o amplă acţiune de propagandă în favoarea Unirii. Răspândiţi în diverse centre diplomatice (Viena, Frankfurt, Paris, Londra, Constantinopol), patrioţii au desfăşurat o laborioasă activitate, pentru a crea un puternic curent de opinie în sprijinul cauzei româneşti.
În fruntea exilaţilor, până în 1852, Nicolae Bălcescu, urmat de C.A.Rosetti, fraţii Goleşti, fraţii Brătianu, Vasile Mălinescu, Costache Negri ş.a. Aceştia erau în legătură cu unii reprezentanţi ai popoarelor europene, grupaţi în Comitetul central democratic european, înfiinţat în 1850, la Londra, din iniţiativa italianului Giuseppe Mazzini. Cu toţii îşi exprimau speranţa că va izbucni o nouă revoluţie în Europa.
La 29 noiembrie 1852, s-a stins din viaţă în Italia, la Palermo, marele patriot şi democrat-revoluţionar Nicolae Bălcescu, ceea ce a îndurerat mult întrgul popor român şi cercurile progresiste europene.
UNIREA PRINCIPATELOR ROMÂNE-PROBLEMĂ EUROPEANĂ
Mişcarea unionistă din ţară, ca şi intensa activitate a emigraţiei dinafara hotarelor au impus năzuinţă fundamentală a românilor în atenţia diplomaţiei europene. De asemenea, interesele contradictorii ale marilor puteri în Balcani şi în bazinul Mării Negre, ajunse într-o fază nouă după înfrângerea Rusiei în războiul Crimeei, au uşurat aducerea pe prim plan a chestiunii orientale, inclusiv a situaţiei Principatelor dunărene, unirea acestora fiind una din problemele importante ale Congrasului de la Paris.(1856).
Reprezentanţii statelor participante la Congres au luat atitudini diferite faţă de viitorul regim al Principatelor Române. În sprijinul Unirii s-au pronunţat Franţa, Rusia, Sardinia şi Prusia; o împotrivire netă au manifestat Turcia şi Austria; favorabilă Unirii în timpul lucrărilor Congresului, Anglia va reveni ulterior la poziţia sa tradiţională de sprijinitoare a Imperiului otoman.
Adoptarea poziţiilor faţă de problema Principatelor era determinată de anumite interese statale. Franţa lui Napoleon al III-lea voia să-şi asigure în sud-estul Europei un debuşeu economic şi un pion al influenţei sale politice; Rusia vedea în Unire un mijloc de a slăbi Imperiul otoman; Sardinia şi Prusia, susţinând cauza românilor, pledau indirect pentru unificarea Italiei şi a Germaniei; Anglia era interesată în menţinerea Imperiului otoman ca o forţă opusă Rusiei; Turcia, puterea suzerană, se temea că Moldova şi Muntenia unite îşi vor dobândi şi independenţa politică, aşa cum se va şi întâmpla după două decenii. Austria considera că statul naţional român ar duce la intensificarea luptei de eliberare a românilor din Transilvania, doritori să se alăture fraţilor de peste Carpaţi.
Datorită poziţiilor divergente, Congresul din 1856 nu a putut ajunge la un acord asupra Unirii Principatelor; s-a creat însă posibilitatea ca poporul român să se pronunţe în privinţa viitorului lui. Tratatul de pace prevedea că populaţia Principatelor să fie consultată prin intermediul unor adunări(divanuri) ad-hoc. Totodată s-a stabilit ca cele două ţări, rămânând sub suzeranitatea Turciei, să intre sub garanţia colectivă a puterilor semnatare ale Tratatului de la Paris; se înlătura astfel protectoratul unei singure ţări.
Congresul a hotărât ca sudul Basarabiei(judeţele Cahul, Ismail, Bolgrad) să reintre în componenţa Moldovei; se prevedea libertatea navigaţiei pe Dunăre şi neutralitatea Mării Negre; se aproba crearea unei comisii europene a Dunării, cu sediul la Galaţi.
Pe temeiul cererilor exprimate în adunările ad-hoc şi al constatărilor făcute în Principate de o comisie specială europeană de informare instituită de Congres, urma să se convoace la Paris o conferinţă a puterilor europene care să alcătuiască o altă legislaţie în locul Regulamentului organic.


ADUNĂRILE AD-HOC (1857); CONVENŢIA DE LA PARIS(1858)
Adunările ad-hoc reprezintă un moment esenţial în cadrul general al evenimentelor premergătoare Unirii. Pregătirile şi alegerile s-au desfăşurat în condiţii diferite în cele două ţări. Congresul de la Paris hotărâse ca fiecare din cele două Principate să fie conduse de un caimacam, numit de Poartă, în timpul constituirii şi consultării adunărilor ad-hoc. În Ţara Românească, Alexandru Ghica, fostul domn, a adoptat o poziţie de înţelegere faţă de partida unionistă, cu găndul că va fi beneficiarul ei. În Moldova, caimacamul N.Vogoride, agent al Turciei şi al Austriei, a recurs la un adevărat regim de teroare pentru a zădărnici Unirea. Astfel au fost interzise gazetele favorabile Unirii şi întrunirilor politice, s-au făcut destituiri din funcţii şi arestări masive, s-au falsificat listele electorale şi alegerile din iulie 1857.
Faţă de aceste acţiuni arbitrare, s-a dezlănţuit o puternică mişcare de protest. Indignat de abuzurile ce se făcuseră la alcătuirea listelor electorale, maiorul Alexandru Cuza şi-a dat demisia din postul de pârcălab al ţinutului Covurlui, ceea ce i-a atras o mare popularitate. Comisia de informare de la Bucureşti primea numeroase telegrame, memorii şi apeluri. În faţa acestei situaţii, Turcia s-a văzut silită să anuleze alegerile falsificate; noile alegeri au înregistrat o victorie covârşitoare a candidaţilor unionişti, care, cu două excepţii, au fost aleşi pretutindeni. Rezultate asemănătoare se obţinuseră şi în Muntenia.
Adunările ad-hoc şi-au început lucrările în septembrie 1857, la Iaşi şi la Bucureşti. Dezbaterile au prilejuit o manifestare puternică a coeziunii şi a forţei mişcării unioniste, o impresionantă demonstraţie a voinţei poporului român de a-şi făuri statul său naţional. În cuvinte memorabile, Mihail Kogălniceanu arăta că ,, ... dorinţa cea mai mare, cea mai generală, aceea hrănită de toate generaţiile trecute, aceea care este sufletul generaţiei actuale, aceea care împlinită va face fericirea generaţiilor viitoare, este Unirea Principatelor într-un singur stat, o unire care este firească, legiuită şi neapărată”.
Într-o atmosferă de mare avânt patriotic, Adunările ad-hoc au adoptat, în luna octombrie 1857, rezoluţii în esenţă asemănătoare, care cereau cu hotărâre Unirea Principatelor într-un singur stat cu numele România, respectarea drepturilor, a autonomiei şi a neutralităţii acestui stat şi o Adunare Obştească care să reprezinte ,,toate interesele naţiei”.
Chestiunea agrară a fost prezentă în discuţiile deputaţilor din ambele Adunări. Prin reprezentanţii ei, ţărănimea a avut prilejul de a-şi afirma răspicat poziţia în această problemă esenţială pentru viitorul ei şi pentru dezvoltarea ulterioară a ţării. În jalba deputaţilor pontaşi moldoveni, al cărei prim semnatar era Ion Roată din ţinutul Putnei, erau înfăţişate în imagini zguduitoare starea ţărănimii şi temeiurile revendicărilor sale. În numele a 1 200 000 de clăcaşi moldoveni, se arăta atât în faţa ţării cât şi în faţa puterilor europene că ţărănimea purta de veacuri ,,toate sarcinile cele mai grele” şi se cerea ca ,,săteanul să fie pus în rândul oamenilor”, să fie interzisă bătaia, să fie înlăturate boierescul(claca), beilicurile şi birul pe cap, iar ,, ...satele să-şi aibe ... dregătorii aleşi chiar din sânul lor”. Amintind de ,, nemărginitul şi durerosul şir de sugrumătoare suferinţe”, deputatul Tănase Constantin proclama în adunarea de la Bucureşti, ,,dreptul netăgăduit al ţărănimii ... d-a lua parte la viitoarele adunări, care vor face constituţia ţării şi legiuirile din năuntru”.
Întrucât reprezentanţii boierimii şi chiar unii exponenţi ai burgheziei s-au opus ideii de împroprietărire sub pretextul menţinerii coeziunii mişcării unioniste sau au cerut amânarea discutării acesteia, nu s-au putut trece la adoptarea unei hotărâri în problema agrară.
Rezoluţiile Adunărilor ad-hoc au fost trimise comisiei speciale. Aceasta a alcătuit un raport, pe care l-a înaintat Conferinţei reprezentanţilor celor şapte puteri, care s-a întrunit în mai 1858, la Paris. Convenţia semnată la 7 august 1858, ca urmare a lucrărilor conferinţei, prevedea ca cele două ţări să se numească Principatele Unite ale Moldovei şi Ţării Româneşti, fiecare cu un domnitor, guvern şi adunare legiuitoare proprie, înfiinţarea unei comisii centrale pentru alcătuirea legilor de inters comun şi a unei curţi de casaţie comune pentru ambele Principate, cu sediul la Focşani. Convenţia mai cuprindea o serie de prevederi care corespondeau intereselor burgheziei: desfiinţarea privilegiilor şi a rangurilor boiereşti (deci, egalitatea cetăţenilor în faţa legilor), responsabilitatea ministerială etc.; se recomanda, de asemenea, o nouă reglementare prin lege a relaţiilor dintre proprietari şi ţărani. ,,Stipulaţiile electorale”, trecute în anexa convenţiei stabileau modalitatea alegerii membrilor Adunării elective pe baza unui cens foarte ridicat. Act internaţional, noua convenţie era totodată şi o legiuire fundamentală pentru Principate, ceea ce de fapt, însemna încetarea valabilităţii juridice a Regulamentului organic. Convenţia va rămâne în vigoare până în 1864.
Deoarece puterile Europei nu îndepliniseră dorinţa fundamentală a românilor, exprimată prin Adunările ad-hoc, se impunea o acţiune internă a întregului popor, care să realizeze Unirea şi să pună Europa în faţa unui fapt împlinit.
ÎNFĂPUIREA UNIRII PRIN ALEGEREA LUI ALEXANDRU IOAN CUZA
CA DOMN AL ŢĂRII ROMÂNEŞTI
Hotărârile nedrepte ale Conferinţei de la Paris au dus la ascuţirea luptei pentru unitate politică; poporul român înainta cu fermitate pe drumul împlinirii până la capăt a năzuinţelor sale legitime.
Alegerile de deputaţi în Adunările elective s-au desfăşurat sub semnul unor înverşunate înfruntări între forţele partidei naţionale unioniste şi forţele reacţionare potrivnice Unirii. C.A.Rosetti scria în acele zile că ,,Lupta este astăzi mai cu seamă între cei care vor să menţie trecutul şi între cei care vor transformarea societăţii”.
În timp ce alegerile din Moldova au adus în Adunarea electivă o majoritate a partidei naţionale, în Ţara Românească ea era o minoritate. Dar, sub conducerea elementelor înaintate, masele populare au desfăşurat o luptă dârză, care avea să asigure victoria partizanilor progresului. Deputaţii înaintaşi se vor folosi cu abilitate de contradicţiile din rândurile grupării conservatoare.
În ziua de 5 ianuarie 1859, Adunarea electivă de la Iaşi a ales ca domn al Moldovei pe candidatul partidei naţionale, Alexandru Ioan Cuza, revoluţionar paşoptist şi luptător înflăcărat pentru cauza Uniri.
Vestea proclamării lui Cuza ca domn al Moldovei a fost primită cu mare bucurie pretutindeni, în întreaga Moldovă, în Ţara Românească şi în Transilvania. Bucuria oamenilor a fost atât de mare încât mase de oameni străbăteau străzile strigând: ,,Trăiască domnul!”.
După alegerea din Moldova, privirile întregului popor român erau aţintite spre Bucureşti. Adunarea electivă de aici şi-a deschis lucrările la 22 ianuarie 1859. Erau prezenţi tăbăcari, măcelari, meseriaşi, ţărani din satele judeţelor Ilfov şi Dâmboviţa, negustori, elevi ai claselor superioare şi al învăţământului de specialitate.
În noapte de 23/24 ianuarie deputaţii partidei naţionale au convocat o şedinţă la hotelul Concordia, unde au hotărât să propună Adunării ca domn al Ţării Româneşti tot pe Alexandru Ioan Cuza. Propunerea făcută de Vasile Boierescu. Reprezentant al partidei naţionale a fost acceptată în unanimitate, deputaţii conservatori fiind obligaţi să cedeze voinţei poporului.
Proclamarea lui A.I.Cuza ca domnitor al celor două Principate a declanşat o puternică explozie de entuziasm. Pretutindeni a avut loc manifestaţii de bucurie, se cânta şi se juca Hora Unirii, din mii de piepturi răsunau: ,,Trăiască Unirea, Trăiască Cuza Vodă, Trăiască România, una şi nedespărţită”. Unirea Principatelor a avut un puternic ecou în rândul populaţiei din toate provinciile româneşti, care aşteptau acum momentul favorabil pentru a se uni cu Ţara.