HOMOSEXUALITATE : PACAT SAU VIRTUTE

Motto: „Dumnezeu i-a dat unor patimi de ocară, căci şi
femeile lor au schimbat firească rânduială cu cea
împotriva firii. Asemenea şi bărbaţii, lăsând rânduiala
cea după fire a părţii femeieşti, s-au aprins în pofta lor
unii pentru alţii, bărbaţi cu bărbaţi, săvârşind ruşinea
şi luând în ei răsplata cuvenită rătăcirii lor”

(Rom 1, 25-27)

Homosexualitatea este o boală despre care este greu să scrii. De aceea am
început cu excelentele comentarii ale dr. Brecht, ca răspuns la întrebarea
dumneavoastră despre acuzaţiile frecvente de homosexualitate pe care le
auzim în societatea de astăzi. Oamenii sunt nişte fiinţe fragile şi nemiloase,
iar slăbiciunile lor le dictează adesea forma de atac asupra celorlalţi.
Identitatea sexuală este, de asemenea, un lucru fragil. Omul căzut este chinuit
continuu de nesiguranţă. Când această nesiguranţă rezultă din structura
generală a experienţei umane, ea produce adesea maladii sociale grave care,
până nu demult, stăteau ascunse la umbra conştiinţei sociale.
Homosexualitatea este una din aceste boli. Ea este atât de temută de societate
în general, încât indivizii învaţă să se teamă de ea în străfundurile minţii lor.
Şi atunci când ei au izbucniri de violenţă faţă de ceilalţi, îşi iau ca armă
mentală acele lucruri pe care le consideră cele mai periculoase şi mai hidoase.
De aici rezultă arma devastatoare a acuzării celorlalţi de homosexualitate
Mai există, desigur, şi dimensiunile psihodinamice ale homosexualităţii,
cum ar fi ura faţă de sine, faţă de familie şi de societate. Comportamentul
sexual aberant este astfel folosit pentru a-i pune pe ceilalţi într-o situaţie
jenantă şi umilitoare sau pentru „a le plăti cu vârf şi îndesat" celorlalţi. Dar
comportamentul homosexual se învaţă şi se consolidează. El poate fi
canalizat într-o altă direcţie. Odată realizat acest lucru, putem să luăm în
consideraţie cu seriozitate factorii psihodinamici care duc la un
comportament aberant.
Nici un creştin ortodox nu ar trebui să-i condamne pe cei care au căzut în
păcat. El ar trebui să încerce să îl readucă la sănătatea spirituală pierdută. În
cazul homosexualităţii, cine neagă faptul că, din punct de vedere moral,
această înclinaţie este greşită, îşi asumă cumplitul risc de a îndruma greşit o
fiinţă umană, respingând astfel posibilitatea de vindecare a celor care au
nevoie de tratament.
Homosexualitatea ia amploare pe măsură ce mândria, egocentrismul,
aroganţa şi dragostea de sine îşi fac loc în societate, pătrunzând chiar şi pe
tărâmul Bisericii. Acest lucru este simplu de explicat. O teorie clasică a
homosexualităţii leagă această boala de narcisism, adică de dragostea
excesivă faţă de sine. Cu cât această dragoste este mai mare, cu atât este mai
mare posibilitatea ca individul să îşi exprime dragostea sexuală faţă de cineva
asemenea lui, deci faţă de o persoană de acelaşi sex. Nu este deci de mirare, ci
este cât se poate de logic că unul dintre cele mai mari păcate spirituale
capitale, trufia, duce la una dintre bolile morale cele mai îngrozitoare,
homosexualitatea.
Poate că unii ar fi dorit ca cele ce urmează să nu se fi scris. Dar trebuie. În
vremurile noastre, se înregistrează o creştere a imoralităţii în rândul celor
care ar trebui să se afle deasupra acestor păcate, şi anume: profesorii, doctorii
şi - vai! - preoţii. În ceea ce îi priveşte pe preoţi, mai ales în cazul celor care
practică celibatul ca pe o virtute, a existat totdeauna tendinţa de a-i acuza de
anormalitate, aceasta venind din cercuri din „afară". Oricât de triviale ar fi
aceste acuzaţii, s-a considerat adesea că probabilitatea ca cineva să cadă în
păcatul unui comportament anormal este mai mare la bărbaţii şi femeile
necăsătorite. De fapt, cercetările moderne nu susţin această ipoteză. Există
mulţi bărbaţi şi femei căsătorite care îşi ascund aceste înclinaţii aberante la
adăpostul unei căsătorii sau care găsesc alte moduri pentru a le tăinui. Totuşi,
aceste acuzaţii, în mare parte nefondate, care se aduc astăzi unora sau altora,
se pot compara cu cazurile reale de anormalitate. Aceia dintre noi care au fost
crescuţi în spiritul unor înalte valori morale stricte şi într-un context social
conservator nu doresc să vadă sau să admită acest lucru, care este cat se poate de adevărat. Dar noi trebuie să deschidem ochii. Şi trebuie să îl călăuzim pe
credinciosul confuz. Pentru că, într-adevăr, ce poate fi mai distrugător pentru
întreaga societate sau pentru Biserică decât situaţiile în care cei care ar trebui
să ne fie pildă de virtute nu sunt demni de aspiraţia noastră?

de Arhiepiscopul Hrisostom de Etna